Baze sportive

Speranța Triaj

Short paragraph lorem ipsum cupiditate recusandae

Speranța Triaj
Speranța Triaj

Vizualizează clipul pe YouTube

Amenajare

1984

Constructor

Ministerul Transporturilor

Adresă

Strada Lămâiului 1

Dotări

Teren fotbal, popicărie

Captiole:

Memorii

Micuța bază sportivă de lângă Halta București Triaj a fost amenajată începând cu anii 70, dar terenul de fotbal ar fi apărut între liniile de lângă ”Cocoașă” abia pe finalul decadei, deși unii vecini spun că a fost definitivat mai târziu. Prima dată a jucat aici Vagonul, o echipă stației. Locuitorii își amintesc că cea mai importantă performanță a echipei a fost disputarea unui meci de Cupa României pe propriul teren. Vagonul a dispărut, însă, repede, deoarece șeful stației de tren nu a mai fost interesat să o susțină financiar. Rămași fără echipă, locuitorii din vecinătate s-au organizat și au pus pe roate ceea ce a fost, probabil, primul proiect socios din București.

Capitolul 1

Istoric

Capitolul 2

Oameni

Ghiță Toca

Ghiță Toca a fost unul dintre coordonatorii echipei: 

Când am fost la sector să ne înființăm ne-au pus bețe în roate. Ne-am așezat pe scaun și le-am zis că vrem să înființăm o echipă. Era autofinanțată, din pasiune pentru sportul rege…. Ăla, domne e greu, vă trebuie 15.000 de lei. Eu: Avem domne bani. Ăla: Aveți? Eu: Da. Ăla: Vă trebuie teren. Eu: Avem, domne, teren. Ăla: Vă trebuie cutare! Eu: Avem…Bun, înființați-vă. Când am mers cu hârtiile zice că ne trebuie o tutelă, o organizație care să răspundă de noi.  

 

Domnul Anastasiu

Domnul Anastasiu, la rândul lui coordonator al echipei, dar și antrenor îl completează: 

În ’85 am intrat în campionat fără puncte. Am mers la șeful Haltei. I-am spus că suntem Speranța Triaj, că reprezentăm cartierul. Ne spune să venim a doua zi la el în birou. Mă duc acolo, le explic că ne-am făcut echipă, că reprezentăm triajul. Îi zic că și plătim deja terenul la Nea Petrică. Ăla, șeful, nu înțelegea nimic. Îți dai seama că Petre ne-a luat banii și nu i-a mai declarat.  

Prima dată au vrut să numească echipa Viitorul, dar numele era luat. Au rămas, până la urmă, cu Speranța. Chiar dacă tot colectivul era din cartier, la început vecinii i-au luat în derâdere. Domnul Anastasiu, își amintește: 

Când ne-am înființat veneau să râdă de noi, dar după aia era groapa cu lei. 

 

Ion Andrei ''Nelu''

Dotările terenului erau minimale. Ion Andrei ”Nelu” a pus și el umărul la organizarea echipei și își amintește cum au găsit terenul: 

Exista o tabelă. M-am suit și eu o dată. Mamăăă, ce bucuros eram. Avea agățătoare din alea. Băgai 1-1, 2-3…. pe urmă au început să le fure. Lângă linii era un gard. Era și un vagon în spatele porții, unde sunt acum casele. Vagonul era împărțit în 3. În mijloc cabina arbitrilor, iar celelalte două vestiarele echipelor. Era ca lumea, nu era curent, dar așa ca… cu bănci. Bine, majoritatea se dezbrăcau aici pe iarbă. 

Îngrijirea terenului se făcea mai degrabă informal, după posibilități, după cum își amintește Domnul Anastasiu: 

Aveam 3-4 echipe aici, unora le ziceam să nu plătească nimic. Băi frate, ești Antrepriza Construcții Montaj. Îmi repari și mie pe aici și ne-a adus și nouă când ne trebuia, un sac de var să tușăm.  

Ușor, lumea a început să se apropie de noua echipă a cartierului. Tot domnul Anastasiu rememorează atmosfera de la meciurile de acasă: 

Deci după ce ne-am făcut echipă am stat un sezon, două. Am organizat treaba și i-am înscris în Municipiu. Eram în serie cu Laromet, Romprim… Larometul era neînvins și a jucat la noi, aici. Mamă, s-a umplut… tot era plin și de copii și de lume cu tigăi, cu zgomot de nu te mai înțelegeai om cu persoană. Am fost singura echipă care i-a bătut. Atunci, pe loc, ne-a luat un jucător pe 4 mingi.  

În 1992, după mai multe încercări, au trebuit să oprească activitatea din cauza costurilor tot mai mari impuse de federație.  

După ’90 a crescut repede de la 60 de lei la un milion jumate și s-a terminat. Din ’85 până în ’92 am rezistat, descrie Ion Andrei ”Nelu” sfârșitul Speranței Triaj. 

 

Domnul Anastasiu

Domnul Anastasiu a încercat să găsească un sponsor privat, dar interesul era scăzut la acest nivel. 

Am încercat să fac parteneriat cu unu. A promis că ne ajută cu banii. Prima etapă am avut-o programată acasă. Îl așteptăm pe băiatul ăla să vină cu banii. Vine până la urmă și se plânge: bă, frate, nu știu unde a pus frati-miu banii. Îi zic că bine că e boier. M-am dus la municipiu unde era profesorul Vâlceanu; domn profesor, nu vreau să vă încurc, ne retragem. Ne-am retras după prima etapă. Mă gândeam eu că ne face ăla, dar am zis că dacă dau cu piciorul?  

Terenul a rămas părăsit mulți ani. Copiii din cartier mai veneau să se joace aici la porțile ruginite, singurele care au rezistat abandonului. Spațiul de joc a fost acaparat de ciulini înalți cât omul, popicăria a fost abandonată, iar terenurile de tenis nu se mai recunosc. Mario, fiul domnului Anastasiu, leagă decăderea bazei sportive de cea a companiei feroviare care a amenajat-o: 

Tu dacă te uiți, de aici până în stație, erau vagoane până la BTA, unde e depoul. Era vagon lângă vagon, dar au dărâmat. Mai încolo se vede o cocoașă, până acolo erau liniile. Acum au dispărut.  

Totuși, după toți anii abandonului, CFR-ul a scos la licitație spre închiriere terenul. Au câștigat concursul câțiva locuitori din zona Chitilei care au adus aici o nouă echipă de fotbal pentru copiii și juniorii din cartier.  

Baze sportive