Cireșarii

Baza sportivă a fost amenajată în Parcul Copilului, pe fosta groapă Cuțarida, care ținea, inițial de inginerul Nicolae Cuțarida. Groapa a fost cedată fraților Goldemberg și a funcționat, fără acte legale, până în 1923, iar, în 1933 a fost preluată de Uzina Metalurgică Grivița. Uzina cerea eliberarea unei autorizații de construire pentru acest teren în vederea edificării unei parcelări de locuințe. Analizând cererea Uzinei, Comisia Planului de Sistematizare, la 8 mai 1934, refuza solicitarea, pentru a utiliza terenul pentru grădini și parcuri. Discuțiile au durat chiar și în anii războiului, fără ca Uzinele Grivița să poată construi locuințe.

De asemenea, unul dintre motivele refuzului era bazat pe articolul 19 din legea pentru Organizarea Municipiului București care prevederea ca pentru terenului mai mari de 20.000 mp trebuie lăsat liber pentru scopuri publice (școală, biserică, terenuri de sport etc.) 15% din suprafața terenului, respectiv 5626 mp.

Mai mult decât atât, groapa trebuia astupată, pe baza unei adrese a primarului, fapt efectuat de către Uzinele Comunale București, în primăvara anului 1942.

În 1947 a reînceput amenajarea Parcului, deschis la 1 iunie 1948, de noile autorități comuniste:

“Povestea parcului începe în lunile primăvăratice ale anului acesta, la unul din sediile Partidului Muncitoresc Român. Era o după-amiază ploioasă și muncitorii diferitelor fabrici din împrejurimi se strânseseră la sfat […] Era vorba de crearea unui parc al copiilor, utilat cu toate aparatele sportive necesare, unde odraslele muncitorilor din cartierului Grivița-Filantropia să găsească, alături de leagăne și bănci de odihnă, condiții din cele mai favorabile pentru dezvoltarea și desăvârșirea educației lor, sub atenta îndrumare a instructorilor”. […] Locuitorii cartierului Grivița-Filantropia au putut vedea cu uimire o serie de experți tehnici, făcând măsurători, luând adâncimi și înscriind pe hârtii calcule geometrice. […] Gospodarii de prin partea locului, când au aflat de o astfel de ispravă, s-au strâns repede și ei la sfat și au luat o hotărâre mare. De seară, o delegație de-a lor s-a prezentat pe teren și a cerut să vorbească cu responsabilul lucrării. A doua zi, echipe voluntare de femei și bărbați s-au prezentat la munca de nivelare a terenului.”

— Hugo Conu, “Parcul Copiilor”, în Realitatea Ilustrată, 15 august 1948

În 1951, terenul era în proprietatea Sfatului Popular, dar în 1952, acesta a trecut la Ministerul Transporturilor cu scopul amenajării unei bază sportivă, pentru a răspunde unei hotărâri politice privind dezvoltarea sportului (Hotărârea Biroului Politic al CC al PMR, din 26 iunie 1949, cu privire la stimularea și dezvoltarea continuă a culturii fizice și sportului în RPR).

Directorii Atelierelor Grivița Roșie (care număra 7000 de salariați) menționau că se găseau “în imposibilitatea de a le traduce în fapt din lipsă de baze sportive proprii. Pentru aceasta, rugăm Sfatul Popular al Orașului București să ni se dea posibilitatea de a deveni proprietarii ai terenului ce actualmente se cheamă Parcul Copilului, pentru a amenaja un teren de fotbal, pistă de atletism GMA, voley, basket, tenis, gimnastică conform schiței alăturate, întrucât întrunește toate condițiile necesare amenajării bazelor sportive, fiind în imediata apropiere a atelierelor și în mijlocul cartierului muncitoresc. Aceste teren va fi folosit de către colectivul sportiv Locomotiva – Grivița Roșie și va fi la dispoziția tuturor aspiranților GMA, din Raionul Grivița Roșie.”

— Atelierele CFR Grivița Roșie, [Adresă în atenția] Sfatului Popular al Orașului București, 23 februarie 1952, în Arhivele PMB, Fond Serviciul Tehnic

Așadar, începând cu 1952, în Parcul Copilului a început să funcționeze baza sportivă Cireșarii. Tot de atunci a început să fie folosit ca teren de rugby pentru clubul Grivița Roșie, mai precis din primăvara anului 1953.

Astfel, directivele de partid și stat au fost puse în practică de directorii iubitori de sport. Este cazul lui Dumitru Miron, directorul Atelierelor care, “la solicitarea neobosiților Nicu Ionescu și Gheorghe Pârcălăbescu, proaspeți campioni naționali de rugby și, împreună cu activiști de partid ai atelierelor, au organizat un hei-rup muncitoresc, și, prin munca voluntară a salariaților, au împrejmuit terenul destinat, au delimitat terenurile pentru fiecare sport în parte și au construit clădirea pentru vestiare, existentă și astăzi.

Terenul mare, pe care se juca alternativ, fotbal și rugby, a fost înconjurat de o pistă de atletism cu patru culoare, din economie acoperită cu zgură neagră de cărbune, provenită din focarele locomotivelor cu abur, de la depoul acestora de lângă atelierele CFR de pe Calea Griviței.

— Moldoveanu, p. 235

“Președintele grupării, directorul general Cezar Mereuță, propune comitetului de conducere al asociației CFR înființarea unei secții de rugby. […] Constituirea noi secții a fost realizarea inginerului Codreanu. Motivația lui Codreanu a fost că, mulți ceferiști, jucători valoroși, activau în alte clubului, iar interesul conducătorilor era ca toate echipele CFR să fie formate din oameni legați de căile ferate. […] La 7 mai 1932, adunarea generală a Asociației Cultural-Sportivă CFR aprobă ca, pe lângă secția de atletism, să ia ființă și o secție de rugby, prima echipă de rugby muncitorească din București. Primul antrenament s-a desfășurat pe terenul Triunghi (un triunghi format din căile ferate care vin de la Gara de Nord și se despart pe direcțiile Ploiești și Constanța spre Băneasa, a treia latură constituind-o linia pe direcția Băneasa – Ploiești.”

— Moldoveanu, p. 112

“Decizia FRR din 25 iulie 1932 poate fi considerată actul de naștere a echipei de rugby CFR – Grivița.”

— Moldoveanu, p.114

“În anul 1950, Locomotiva CFR nu avea încă sediul și terenul de la Parcul Copilului. Magazia cu echipament era acasă la un anume Vaseile Gorobăț, porcelit și Magazin, care locuia pe strada A de atunci, din cartierul muncitoresc Steaua, casă vecină cu Școala Primară nr. 40 de lângă Maternitatea Grivița, vizavi de Atelierele Grivița.”

— Moldoveanu, p. 234

“Aproape jumătate din suprafața astupată a gropii Cuțarida, care devenise un maidan pe care copiii cartierului jucau fotbal, ca și muncitorii de la Fabrica de Cuie Cuțarida din apropiere, a fost cedată de primarul Doncea Atelierelor de reparat locomotive și vagoane Grivița Roșie, pentru a-și amenaja o bază sportivă pentru echipele asociației sale de volei, baschet, handbal, fotbal și mai ales pentru echipa de rugby, care cucerise al doilea titlu de campioană națională.”

— Moldoveanu, p. 234

“În vara anului 1982, R.C. Grivița Roșie își aniversa 50 de ani de existență. Cu acest prilej s-au adunat în Parcul Copilului, pentru a marca evenimentul câteva zeci de foști jucători și conducători ai echipei, precum și invitații lor de la cluburile bucureștene. Impresionant a fost moment când a luat cuvântul inginerul Ioan Grigore Lăzărescu, fondatorul echipei CFR în 1932, care a eocat într-o mică alocuțiune, anii grei de început ai rugbyului grivițean, căruia i-a fost jucător, căpitan de echipă, antrenor și președinte.”

— p. 647

Conform unor date, a trecut în administrarea Ministerului Educației, în anul 1972.